E greu să scrii ca Caragiale

Nimic nu este mai util ca cartea

ONOMASTICĂ CATIFELATĂ

  O schiță umoristică de Mihai Frunză

    Mitică Catargiu, fierar-betonist la șantierul naval din Sinaia, este tare abătut. Soția lui, Maricica, l-a mirosit imediat și l-a întrebat:

   - Ce-i cu tine, Muțunache? Nu ești în apele tale.

   - Așa este, raza mea de soare cu dinți. Sunt îndrăgostit.

   - În sfârșit, porumbelul meu călător fără bilet! Credeam că m-ai luat numai din interes.

   - Nu de tine, orhideea mea culinară. De Floricica de la sculărie.

   - Frumușică fată! zice Maricica. Mergi și rezolvă problema! Eu am să te aștept în prag cu drag. Vezi să nu te faci de râs, așa cum te-ai făcut cu mine aseară. Concentrează-te!

   - Nu-i simplu, pajiștea mea nocturnă. Floricica nu se uită la mine.

   - A dracului târfă ordinară! se revoltă brusc Maricica. Ce nu-i place? Ești frumușel și înalt ca un cocostârc pitic. Și, în plus, chiar de nu te place, să facă și ea o excepție! Doar s-a culcat cu toată secția de ciocănari pneumatici.

   - Cică n-am stil, zice Mitică. Și nu-i vorbesc cu eleganță lingvistică.

   - Nu-i adevărat, trubadurul sufletului meu casnic. Cu mine vorbești numai în metafore. Ah, stai așa că mi-a venit o idee! Scrie o poezie pe care i-o dedici ei. O publici într-o revistă literară și cu siguranță matracuca va cădea în limbă. Apoi îți va cădea și în brațe ca o molie pe lampă. Dar îți pun o condiție: de două ori și gata! Îi ajunge coropișniței!

   Zis și făcut. Mitică a scris sonetul intitulat Floricica și s-a prezentat cu el la redacția hebdomadarului lunar Sinaia lirică. Redactorul l-a citit și a zis:

   - E minunat! Se simte că e scris din suflet. Cine-i fericita?

   - Floricica, răspunse Mitică suspinând.

   - Trebuia să-mi închipui. Acum, chiar mi-o închipui. Figurile de stil folosite în poezie sunt mărinimoase. Ochii - hublouri de corvetă acostată în portul australian Agigea. Gura - corolă deschisă de floricică carnivoră. Sânii - obcine bucovinene în număr par înfipt în inima mea palpitândă. Parcă o cunosc și eu pe Floricica asta, dar nu știam că e carnivoră și nici bucovineancă.

   - Este, confirmă Mitică. E din Piatra - Olt.

   - Sonetul e minunat, conchide redactorul. Dacă trecem peste cacofonia floricică carnivoră, am putea să spunem că este perfect. Totuși, nu-l putem publica.

   - De ce? sare Mitică dezamăgit.

   - Pentru că și numele dumitale, stimate poet, este o cacofonie: Mitică Catargiu! Ar fi o impietate literară ca un sonet atât de sensibil să fie semnat cu un nume atât de scatologic. Ne-am face de râs și noi nu suntem un hebdomadar umoristic.

   - Și ce putem face? întreabă Mitică profund dezolat.

   - Ar fi o soluție. Singura. Floricica asta carnivoră mi-a trezit și mie un interes liric neașteptat. De aceea, îți cumpăr sonetul și îl semnez eu.

   - Și dumneata cum te numești?

   - Costică Cataroi, dar voi folosi pseudonimul Cataroi Costică.